România, întârziere de mii de ani

Am din ce în ce mai mult impresia că suntem incapabili să acceptăm ceea ce suntem și locul în care ne aflăm. Precum bețivii ăia care nu pot începe recuperarea până nu-și recunosc dependența: “Sunt Costel și sunt alcoolic”. Așa și noi: o tot dăm cu dezvoltarea, cu proiectele, cu viziunile… Ce viziuni, mă, tată, mă, ce dezvoltare? Noi trebuie să ne oprim un pic și să admitem: “suntem România și suntem varză. De aici plecăm.”