Asistăm la o luptă între PSD și DNA. Între clasa politică și DNA… dar în special între PSD și DNA. Se radicalizează din nou vremurile și îmi dau seama cât de încuiați suntem uneori. Culmea, încuiați în numele binelui, cică. Nu despre cine e bun și rău vreau să vorbim, ci despre cum ne raportăm noi, din afară, la bine și la rău.
E un fenomen foarte ciudat aici care creează comportamente deviante și, apoi, inevitabil, duce la acea ultimă formă de fanatism, adică orbirea.
De ce dacă vrei un partid de centru stânga, na, cum s-ar vrea PSD-ul, de ce să susții că Dragnea e un lider bun? Mhm? De ce să nu spui: bă, cu Ciordache, cu toți ăștia, vreți cu totul altceva decât justiție!
Sau să vorbim de morți, că avem un caz clar: PDL. Păi, dacă erai mare fan PDL, cum naiba să ajungi s-o susții pe Udrea? Sau pe Blaga? Sau pe Pinalti? Cum?
Din contră, trebuie să zici: Bă, mie îmi place PDL, femeia asta trebuie să plece din partid că face rău partidului! La fel, să plece și alții…
De ce dacă vrei un partid puternic să-i susții toate ciurucurile?
La fel, de ce dacă vrei un DNA puternic, cum vrem toți, să accepți și să argumentezi ca un nebun că ascultările de la SRI sunt bune, că procurorii trebuie să stea toată ziua cu arestările pe masă și cu cătușele la brâu, că unele dosare trebuie băgate în față, iar altele lăsate de-o parte? De ce să faci asta?
Cum suntem noi, oamenii, nu?
Mergem până în pânzele albe cu prostiile, deși asta nu ne ajută cu nimic, doar pentru a nu lovi în ceea ce susținem, ci doar în ceea ce susțin alții. Pentru că aici e problema. Așa a fost și cu Băsescu, dacă vă amintiți. Ne radicalizăm ca proștii în momentul în care cineva lovește în ceea ce susținem. Deși, de multe ori, știm că celălalt are dreptate.
BitStone